Insolvența nu este o rușine. Folosită cu bună-credință, pentru a salva o afacere, este o instituție juridică benefică pentru economie. De mai bine de un an, fotbalul românesc a început să o folosească. Unii pentru a se salva, alții pentru a-și păcăli creditorii (fotbaliști, antrenori, furnizori) și a continua un business lipsit de credibilitate. Nu m-am prins încă dacă există și categoria ”pentru că așa e moda”…
În Anglia ultimilor 20 de ani, 40 din 92 de cluburi profesioniste de fotbal au urmat o astfel de procedură, ba unele chiar de mai multe ori. E drept că acolo jucătorul nu era principala victimă a procedurii, așa cum s-a întâmplat uneori în țara noastră. De altfel, cum poți crede că-ți vei găsi salvarea sportivă, scăpând de umilința retrogradării sau a unei clasări sub așteptările suporterilor, dacă îți tratezi prost trupele de elită? Nici pe departe să consider fotbalistul un mercenar. Spun trupe de elită pentru că jucătorul de fotbal este elementul determinant pentru victorie într-o înfruntare fotbalistică. Antrenorii din România acceptă de multe ori să fie generalii unor soldați care nu mai cred în victorie. De multe ori, cluburile nu reușesc să asigure nevoile jucătorilor aflate la baza piramidei lui Maslow (fiziologice, de securitate și protecție), ca să nu mai vorbim de cele din vârful aceleiași piramide, cum ar fi nevoie de stimă și cea de autoîmplinire, nevoi pe care jucătorul trebuie să și le satisfacă pentru a atinge marea performanță. Pentru tot ceea ce îndură fotbalistul român, îl admir. Doar că nu-i suficientă admirația noastră, e nevoie și de soluții. E nevoie de empatie, dar și de o strategie care în 5-10 ani să producă rezultatele pare le așteaptă toți fanii.
Revenind la insolvență, atâta timp cât nu este folosită cu rea-credință, pentru a-i înșela pe jucători și pe ceilalți creditori, cred că ea reprezintă o gură de oxigen pentru cluburile împovărate de datorii. Indiferent de ce facilități fiscale va reuși să obțină Gino Iorgulescu pentru sportul românesc (și vă asigur că se zbate pentru ele), cât timp cluburile nu vor găsi soluții pentru timpul câștigat prin planul de reorganizare confirmat de judecător, pentru identificarea unor noi investitori, pentru diversificarea surselor de finanțare, procedura insolvenței se va dovedi un eșec.
Insolvența în cazul unor cluburi din Liga I poate reprezenta însă o problemă colectivă deoarece în situația în care un club nu poate participa într-o competiție europeană, deși și-a câștigat pe merit sportiv acest drept, poate fi afectat coeficientul UEFA pe țară. Astfel, se poate ajunge la scăderea numărului de echipe pe care țara noastră are posibilitatea să-l înscrie pentru competițiile UEFA și se poate îngreuna drumul pe care îl au de parcurs cluburile care au ajuns acolo pentru a accede în faza grupelor UCL și Europa League. Așadar, pentru cei din vârful clasamentului, insolvența nu-i o soluție pentru că poate atrage consecințe nefaste (și doar teoretice până la acest moment) pentru tot fotbalul profesionist din țara noastră. A nu se înțelege că situația lui FC Dinamo, dacă nu va participa în Europa League, ar afecta astăzi coeficientul de țară, dar dacă, în anii următori, insolvența se va generaliza printre cluburile care termină campionatul în primele locuri, atunci pot apărea consecințele de care vorbeam puțin mai înainte. E greu să gândești un buget doar pentru campionat, să-ți programezi vacanța, iar ulterior să te trezești într-o cupă europeană, să vii de pe plajă și să fii competitiv. Asta, bineînțeles dacă nu te numești Danemarca…
