Proprietarul nu-i și managerul clubului

În teoria managementului s-a arătat că nu este recomandabil ca proprietarul unei companii să fie și managerul acesteia. Într-o organizație, inclusiv într-un club de fotbal, proprietarul și managerul au roluri diferite, fiecare aflându-se sub o altă umbrelă.

Dacă proprietarul este un profesionist al managementului, cele două poziții se pot confunda, se pot regăsi sub aceeași umbrelă, însă, de regulă, lucrurile stau altfel.

În fotbal, implicarea proprietarului, deseori străin de jocul în sine, în managementul clubului, este un fapt complet nepotrivit. Proprietarul care este și președinte executiv, și antrenor, și scouter, și jurist, și economist nu face altceva decât să producă dezordine în cadrul clubului, să-l lipsească de un management administrativ și sportiv efectiv și să îndepărteze astfel echipa de fotbal din sfera performanței.

Proprietarul trebuie să asigure investiția necesară pentru începerea activității clubului, să stabilească obiectivele pe termen scurt și lung și să evalueze performanțele managementul administrativ și sportiv, în timp ce managerul trebuie să organizeze resursele clubului pentru a atinge obiectivele fixate de proprietar. În procesul de evaluare a performanței, managerul trebuie să îi explice proprietarului de ce unele obiective nu au fost îndeplinite sau de ce nu-și poate asuma anumite obiective.

Lipsa obiectivelor sau a măsurării performanței poate produce un dezastru în cazul apariției unor probleme neanticipate ori poate permite unui club să crească până când acesta se va auto-distruge din cauza lipsei de direcție.

Eu cred că după momentul asigurării investiției inițiale, proprietarul trebuie să ia loc în tribună la jocurile clubului său, să dea câte un interviu pentru o revistă de business sau pentru Playboy și cam atât. Interviurile sau alte activități conexe de tip PR pe care le poate face proprietarul nu sunt de loc de neglijat. Sunt acțiuni cu un uriaș potențial de a crea imagine, de a transmite mesaje clare sau subliminale, vizionare sau strategice publicului larg, fanilor sau partenerilor, chestiuni ce trebuie învățate, fiind mai mult decât necesare și utile în realizarea performanței.

Proprietarul poate fi o persoană exepțională, dar cu siguranță nu va fi niciodată un bun manager într-un club de fotbal. Nu este ușor să faci o investiție în fotbal care, de regulă, nu este deloc neglijabilă, după care să lași specialiștii angajați să-și facă treaba. Detașarea trebuie însușită și învățată ca la școală, fiind necesară pentru atingerea performanțelor. Este esențial ca proprietarul să vadă diferența între implicarea impulsiv emoțională, cu consecințe nefaste pentru management (generează haos), și implicarea controlat rațională, care nu trebuie să fie lipsită de sentimente, dar care trebuie să respecte regula de aur a detașării. Cu cât un proprietar de club va reuși să adune o echipă performantă de specialiști în jurul său și să își educe impulsurile, cultivând o atitudine echilibrată, de detașare, cu atât cresc șansele ca profesioniștii să își facă treaba bine și eficient.

Cred că proprietarul de club din fotbalul românesc trebuie să capete detașarea de care vorbeam mai înainte,să definească obiective și să măsoare performanța realizată de specialiștii clubului. Iar cu asta misiunea lui a luat sfârșit, putându-se delecta din tribuna cu jocul echipei sale.